Profesorii de matematică ar trebui să fie ca antrenorii de fotbal

Acest tip de motivare poate ajuta și la clasă așa cum ajută pe terenul de fotbal

Într-un articol recent din New York Times, John Urschel susține că tipul de motivare al antrenorilor de fotbal ar putea ajuta și la orele de matematică făcându-i pe elevi să fie mai concentrați și mai atenți să își atingă scopul. Iată câteva fragmente scrise în edtorialul său:

Crescând, am crescut că orele de matematică sunt ceva ce trebuie să înduri, nu ceva de care să te bucuri. Nu mi-a plăcut să memorez formulele matematice, să fac teste și toate astea pentru obiectivul plictisitor de a obține o notă bună. În școala generală mintea mea era atât de împrăștiată că uneori nu răspundeam nici atunci când eram strigat pe nume, dar am rezistat datorită orelor în care rezolvam probleme. Un profesor chiar i-a spus mamemi mele că sunt atât de "încet" încât ar trebui să repet clasa.

Dar problema mea nu era matematica în sine. De fapt, am petrecut foarte mult timp rezolvând puzzle-uri matematice și logice atunci când eram copil sau adolescent [...].

Începând cu liceul nici unul dintre profesorii mei nu s-a interesat de talentul meu matematic, și nici unul nu l-a încurajat. Nici unul nu mi-a spus că aș putea deveni un matematician. Și asta a fost, pur și simplu, în regulă pentru mine. Nu aveam nici o dorință de a sta să fac exerciții matematice în afară de cele din manual.

Tot ce îmi doream era să joc fotbal într-o echipă la facultate. Eu imi doream să obțin o bursă sportivă ca să studiez la universitate.

 [...]

Am obținut o bursă la Penn State în cele din urmă. Am fost al 26-lea din 27 de admiși. [...]

Antrenorii de fotbal sunt ușor de caricaturizat: toată acea intensitate, toate acele discuții, toate promisiunile că ar construi caractere. În mod sigur nu romanțez. Nu cred că ei construiesc tineri mai buni, ci jucători de fotbal mai buni.

Dar mi-aș fi dorit ca profesorii de matematică să fie mai mult ca antrenorii de fotbal.

Nu mă înțelegeți greșit. Nu îi blamez pe profesorii de matematică. M-au învățat bine. Când am ajuns la Penn State, unde m-am specializat în matematică, am fost pregătit să fac acest subiect la un nivel avansat.

Nimeni nu așteaptă ca un profesor de matematică să spună unui elev talentat că el sau ea ar putea deveni următorul John von Neumann. (Nimeni nu așteaptă ca profesorii de matematică să le spună elevilor despre von Neumann - probabil cel mai mare matematician al secolului XX). Și nimeni nu se așteaptă ca profesorii de matematică să vorbească așa sau să ceară un fel de angajament și responsabilitate, pe care antrenorii de fotbal le fac. Dar mi-aș dori să o facă.

Un număr tot mai mare de cercetări arată că elevii sunt influențați de mai mult decât de calitatea unui plan de lecție. Ei răspund, de asemenea, la pasiunea profesorilor lor și la angajarea colegilor lor și căutând un sens al scopului. Ei beneficiază de instrucțiuni specifice, feedback constant și o cultură a învățării care încurajează rezistența în fața eșecului - nu spre deosebire de practica fotbalistică. Există multe modalități de a fi un profesor eficient, la fel cum există multe modalități de a fi un antrenor eficient. Dar toți profesorii buni, ca și antrenorii buni, comunică că le pasă de obiectivele tale.

Până când am ajuns la facultate, nu știam cu adevărat ce era matematica. Încă ma gândeam la matematică ca la seturi de probleme și calcule laborioase. Apoi, într-o zi, unul dintre profesorii mei m-a chemat la birou, mi-a dat o carte și mi-a sugerat să mă gândesc la o anumită problemă. Mi-am dat seama că trebuie să citesc alte cărți mai elementare. Aș fi refăcut tot drumul înapoi doar ca să ating un punct mort. Nu era ușor, dar era fascinant.

Profesorul meu a continuat să-mi dea probleme și am continuat să le urmăresc, chiar dacă nu le puteam rezolva imediat. Apoi, el mi-a arătat probleme care nu fuseseră rezolvate până acum și mă îndemna să găsesc noi tehnici care să mă ajute să le dau de cap.

Cercetarea matematică pe care o făceam nu avea prea multe în comun cu ceea ce am făcut în sălile de clasă din liceu. În schimb, era mai aproape de matematica și puzzle-urile logice pe care le-am făcut singur când eram copil. Mi-a dat același sentiment de mirare și curiozitate și mi-a răsplătit creativitatea.

Întregul articol poate fi citit aici: https://www.nytimes.com/2019/05/11/opinion/sunday/math-teaching-football.html?rref=collection%2Ftimestopic%2FMathematics