Un foarte bun articol al lui Mihai Maci despre scoala romaneasca pe www.contributors.ro
I. Învăţământul preuniversitar
Pentru a nu pune la încercare răbdarea potenţialilor cititori, o spun de la început: şcoala românească produce tâmpiţi industrial şi cu metodă. Sau, reformulând: tâmpiţii nu sunt rezultatul unor accidente sau disfuncţii punctuale ale învăţământului românesc actual, ci consecinţa necesară (şi, ca atare, firească) a logicii funcţionării lui.
Înainte de a trece la argumentele cu care pot susţine aceste afirmaţii, se mai cuvine a spune un lucru: învăţământul românesc actual nu e interesat în nici un fel de ceea ce produce; tot interesul lui e focalizat pe propria supravieţuire (şi pe afacerile conexe). Nu există – în ciuda declaraţiilor “specialiştilor” oficiali – nici o corelaţie între ciclurile preuniversitare şi învăţământul universitar şi nici între acesta şi cererea pieţei (atâta şi aşa cum e ea). Şcolile şi universităţile funcţionează pur şi simplu pentru ca personalul lor (didactic şi nu numai) să-şi încaseze salariul şi, eventual, să mai beneficieze de nişte “suplimente” de venit. Atât şi nimic mai mult.
Toate patetismele referitoare la “prioritatea educaţiei”, “viitorul ţării”, “societatea cunoaşterii” “bazată pe competenţe”, etc. nu sunt decât nişte artificii retorice, al căror cinism e comparabil cu cel al declaraţiilor electorale referitoare la majorarea pensiilor şi a salariilor. Aceste formule vor fi reiterate la nesfârşit, tocmai pentru că nu spun nimic, dar astupă urechile oamenilor cu ceea ce aceştia vor să audă. Dincolo de ele, starea efectivă a învăţământului de toate nivelele se degradează ameţitor de la un an la altul. Cândva am comparat învăţământul universitar postdecembrist cu o industrie care a stabilizat oraşele României (creând locuri de muncă şi drenând banii populaţiei) după prăbuşirea industriilor propriu-zise. Acum aş spune că această industrie (extinsă la tot sistemul de învăţământ) e aidoma industriilor lui Ceauşescu în anii ’90: imensă, ocupând o enormă masă umană (şi, ca atare, o problemă socială), un gigantic consumator de resurse (adică o problemă pentru bugetul de stat), care produce pe stoc (respectiv fără căutare pe piaţă) ceva de o calitate submediocră sau fără nici o calitate (ceea ce, în limbajul său frust, Preşedintele a numit “tâmpiţi”). E o industrie aflată de facto în faliment, însă care nu poate fi lichidată printr-un simplu ucaz guvernamental. Aceasta e drama ei. Voi încerca, în continuare, să o privesc mai îndeaproape, focalizând câteva aspecte concrete (care îmi sunt accesibile mie) ale funcţionării industriei educaţiei. Mă voi opri mai întâi asupra învăţământului preuniversitar şi asupra felului în care acesta, în loc de-a le da elevilor nişte cunoştinţe generale menite a-i orienta în alegerea unei facultăţi şi a-i susţine la începutul acesteia, îi blochează la un nivel foarte jos şi-i face opaci la orice formă de cunoaştere riguroasă – fapt care, la nivelul cel mai vizibil, se traduce în degradarea civilităţii cotidiene. Apoi voi încerca să arat felul în care universităţile improvizează lucruri fără măsură comună cu nici o cerinţă academică sau practică – ceea ce le pune în situaţia de a produce absolvenţi rătăciţi între un amestec (niciodată digerat) de termeni tehnici şi platitudini generoase, care (nici unele, nici celelalte) nu le sunt de folos pe piaţa muncii. Puţinele lor cunoştinţe se risipesc – iremediabil – în anii în care sunt angajaţi pe posturi temporare, slab plătite şi, de regulă, fără nici o legătură cu studiile lor. În fine, într-o a treia parte voi încerca să văd care sunt consecinţele acestui tip de educaţie asupra “actorilor lui”: elevi, studenţi, dar mai ales profesori şi funcţionari oficiali, precum şi tipul de societate pe care îl generează o astfel de şcoală.
*
S-ar putea ca toate lucrurile despre care voi vorbi în continuare să fie suspendate cu o clasică remarcă: sigur, pretutindeni există probleme, dar – totuşi – să nu generalizăm! Experienţa m-a învăţat că, atunci când chiar vrem să înţelegem cum stau lucrurile, e mult mai eficient să formulăm această observaţie invers: peste tot există oameni oneşti, care-şi fac treaba, dar să nu generalizăm!
*
Sunt tatăl unei eleve de clasa a V-a, pe care – zilnic – fie eu, fie soţia mea o însoţim dimineaţa de acasă la şcoală şi la amiazăzi de la şcoală înapoi, acasă. La 11 ani ar fi fost normal să facă singură drumul dintre casă şi şcoală (mai ales că nu e unul atât de lung), însă – dincolo de riscurile trecerii a două bulevarde (cu maşini pentru care semaforul e facultativ şi cu semafoare ce stau pe verde pentru pietoni 16 secunde) – ceva ne împiedică s-o lăsăm. E vorba de ghiozdan. Acesta cântăreşte în medie 7 – 9 kilograme (cu un vârf de 12 kilograme) la o greutate a copilului de 32 de kilograme. Dacă un copil în creştere ar purta zilnic greutatea aceasta timp de-o oră, două rezultatul ar fi, în termeni medicali, fie cifoza, fi scolioza (ambele fiind deformări ale coloanei vertebrale). Am întrebat la şcoală dacă există vreun normativ al Ministerului Educaţiei cu privire la greutatea pe care o poate duce un copil în funcţie de distanţă, de vârstă şi de înălţimea/greutatea lui. Mi s-a răspuns că nu. (Dar am vaga bănuială că, pe la Minister, va fi existând o comisie care ar trebui să se ocupe cu aşa ceva, însă ai cărei membri sunt de negăsit, dat fiind că îşi împart timpul între traininguri la Vancouver şi conferinţe la Brisbane.) La început am crezut că, din exces de scrupulozitate, fiica mea îşi ia zilnic cu ea toate cărţile şi caietele, astfel că i-am cerut să le pună pe jos – la ea în cameră – pe materii, şi să le alegem doar pe cele necesare. Ei bine, doar cele menite să ajungă zilei în cauză făceau întreaga greutate menţionată. Dacă vă întrebaţi cum de e cu putinţă aşa ceva, răspunsul e simplu: la fiecare materie erau o puzderie de caiete, cel puţin un manual, şi cel puţin o culegere. Aproape toate acestea fuseseră cumpărate de către noi (de părinţi). La cutare materie şcoala le-a dat elevilor un manual (pe care m-am căznit să-l lipesc), pentru ca la prima şedinţă cu părinţii să aflu că, de fapt, nu le e bun copiilor şi, ca atare, trebuie cumpărat altul. Fireşte, la pachet cu “caietul elevului”. Puţin mai încolo ni s-a transmis (evident, prin copii) că, pentru un ritm mai susţinut, trebuie cumpărată şi o culegere. Şi, pentru cine nu ştie, culegerile nu mai sunt – ca pe vremuri – pentru tot gimnaziul, nici măcar pentru clasa a V-a; acum sunt semestriale. Bineînţeles, dacă părinţii sau copilul doresc ca acesta din urmă să participe la vreo olimpiadă – aproape toate (într-un an de primară am numărat 17) cu taxă – trebuie să cumpere şi culegerea aferentă (care, şi ea, poate avea un “caiet al elevului”). Ocazional se mai iau şi diverse cărţi – de clasici ai literelor sau de clasici ai pieţei de azi – necesare şi ele studiului “la clasă”. O spun cu toată convingerea, din experienţa şcolii primare a fiicei mele: în mod garantat D-na Rodica Birău (nu ştiţi cine e?! – înseamnă că n-aveţi copii elevi de primară) e un autor mult mai bine vândut în România decât Mircea Cărtărescu, Lucian Boia sau Gabriel Liiceanu (poate mai bine chiar decât toţi la un loc). Încă un lucru: în vreme ce autorii menţionaţi se vând în funcţie de gustul publicului – într-un an mai mult, într-altul mai puţin; D-na Birău are succes constant, an de an, la clasele mici. S-ar putea ca D-na Birău să fie o persoană; însă dacă mă uit la numele ce apar pe culegeri şi caietele elevilor am impresia că e vorba, mai curând, de un gen. Cert este că, punând cap la cap, toate “materialele” (aici nu intră rechizitele) achiziţionate pe parcursul unui an şcolar de către noi, părinţii, plus taxele pe la diverse concursuri, ies câteva sute de lei noi (ceva mai multe decât degetele de la o mână). Un ultim amănunt – altminteri aproape nesemnificativ – pentru sumele acestea nu am primit niciodată bon fiscal (ceea ce mă face să bănuiesc că industria aceasta este, cum se spune astăzi, “nereglementată”). I-am dat banii copilului, care, la rândul lui i-a dat… aşa se face. Sau, mai exact, nu ştiu cum se face acum, dar îmi amintesc cum se făcea pe la jumătatea anilor ’90 când câţiva oameni întreprinzători au descoperit această nişă a pieţei, neocupată şi foarte profitabilă. O ştiu de la tatăl meu care, în acel timp, era jurist la un Inspectorat Şcolar: într-o bună zi un domn bine îmbrăcat şi foarte politicos (precedat sau nu de un telefon, de la Minister sau din altă parte) ateriza în biroul câte unui inspector cu “o ofertă de nerefuzat”: dacă le distribuia profesorilor din subordinea lui (pentru ca aceştia la rândul lor, să le vândă la clasă) un anumit număr de culegeri, avea un procent – pe atunci undeva în jurul a 10 % – din vânzări. Între timp cred că lucrurile au mai evoluat, a apărut concurenţa, dar şi piaţa s-a diversificat; impresia mea e aceea că la ora actuală înţelegerea se face direct cu profesorul/învăţătorul. Şi cine ştie cât e salariul acestora din urmă (al celor ce nu au “indemnizaţie de conducere”), înţelege cu uşurinţă că 10 – 15 % din vreo 15 lei înmulţiţi cu 30 (sau cu multipli ai lui 30 – după câte clase sunt vizate) nu e o sumă aşa de mare, dar e numai binevenită între 4 şi 14 ale lunii (adică atunci când vechiul salariu s-a dus şi cel nou n-a venit încă). Autorii de culegeri, teste şi caiete ale elevilor (care, uneori, mai sunt şi editori) trebuie că o duc destul de bine. Pe lângă beneficiul direct al vânzărilor, mai sunt titlurile din CV; unii – precum D-na Birău – pot afişa o listă nu de gradaţie de merit, ci (cel puţin) de Secretar de Stat în Ministerul Educaţiei. Întorcându-mă la situaţia concretă a fiicei mele, lucrurile stau de aşa manieră încât, dacă tot ne pune să cumpărăm aceste culegeri, caiete şi ce-or mai fi fiind, profesorul se simte obligat să şi lucreze – măcar din când în când – cu ele. Aşa se face că apar, inevitabil, în conţinutul ghiozdanului, sporindu-i greutatea. Ca atare, în ceea ce mă priveşte, nu cred că această problemă va fi rezolvată prea curând; copiii vor trebui să cumpere tot mai multe culegeri şi caiete, ghiozdanele vor fi tot mai grele iar mie, ca părinte, nu-mi rămâne decât să aştept ziua în care fiica mea fie mă va depăşi la kilograme, fie va avea un prieten, care să-i care ghiozdanul.
Totuşi, nu aceasta e marea problemă a învăţământului preuniversitar din România. În ciuda caracterului ei subteran, industria aceasta a manualelor, culegerilor şi caietelor (alternative la cele se pun în vânzare în librării), precum şi concursurile aferente, menţin o anumită idee de şcoală acolo unde ea, în fapt, se estompează tot mai mult. În mod normal şcoala preuniversitară ar trebui să se bazeze pe manual şi pe ceea ce – pornind de la acesta – face profesorul la clasă. Încă o dată: criteriul de bază ar trebui să fie manualul. Iar acesta s-ar cuveni să răspundă câtorva cerinţe elementare: mai înainte de toate claritatea – un manual ar trebui să poată fi citit de oricine (elevi, părinţi, bunici), iar cei care-l citesc să-i înţeleagă cuvintele şi, la capătul lecturii, să rămână cu o imagine clară a textului pe care tocmai l-au parcurs. A doua cerinţă ar trebui să fie completitudinea – aceasta presupune că respectivul manual, care se consideră că acoperă un întreg domeniu al cunoaşterii, e alcătuit de aşa manieră încât are un început şi un sfârşit şi, în acest interval, prezintă faptele semnificative ale domeniului în cauză. Insist pe acest lucru: faptele semnificative, adică acelea care deschid înţelegerea domeniului respectiv; nu i se cere unui manual de gimnaziu să se substituie unui curs sau unui tratat în care completitudinea tinde spre exhaustivitate. Excesul de detalii are ca efect fie neparcurgerea întregii materii (şi atunci elevul nu mai înţelege cum se leagă lucrurile în ansamblul lor), fie dizolvarea unei cunoaşteri domeniale în amănunte nesemnificative. Legată de cerinţa precedentă, o alta – adecvarea conţinutului şi a limbajului în care acesta e exprimat la înţelegerea celor cărora manualul le e destinat. E abnorm să ai manuale de V-a cu teme şi formulări de-a IX-a precum şi manuale de-a IX-a cu un limbaj de tratat universitar de anul III de studiu. Şi e de-a dreptului patologic să perpetuezi o asemenea enormitate sub pretextul “performanţei”. Doar o societate în derivă, ca a noastră, se leagănă în iluzia că poate obţine excelenţa fără a obţine şi a consolida normalitatea. Scopul manualelor nu e acela de-a crea savanţi, ci acela de-a le oferi elevilor cunoştinţe de bază, clare şi precise. Corelată cu această cerinţă e şi următoarea: graduarea cunoaşterii în funcţie de înţelegerea elevilor presupune şi o concepţie ascensională şi legată a anilor şi a ciclurilor de studii. E absurd ca gimnaziul, de pildă, să fie rupt de liceu şi ideea de bază să fie aceea că elevul ori învaţă o anumită materie în gimnaziu, ori n-o mai învaţă de loc. Aşa cum ştim cu toţii, cea mai mare parte a materiilor de liceu reiau disciplinele de gimnaziu; ori graduarea cunoştinţelor ar trebui să presupună nu faptul că se mai fac încă o dată, ci acela că, pe bazele puse în gimnaziu (şi aici se vede bine rostul gimnaziului), se detaliază o anumită problematică domenială. Dacă, cu un soi de bizară îndărătnicie, se face totul în gimnaziu, nu cade Liceul în platitudinea repetiţiei sterile? Nu în ultimul rând, pe lângă cunoştinţe, manualul ar trebui să-l pună pe elev în contact cu problemele domeniului tratat. Altfel spus, ar trebui măcar să-i sugereze, dacă nu să-i arate efectiv, că orice cunoaştere domenială e o aventură a minţii şi că miza învăţării nu e acumularea sterilă a detaliilor, ci capacitatea de a problematiza, adică de a privi altfel lumea şi pe sine însuşi.
Cititi mai mult aici: http://www.contributors.ro/editorial/cum-produce-scoala-tampiti/
.
